Zâmbesc. Îmi place să îmi amintesc. Serios, nervos, oarecum, ca la orice început de drum, mă-ntreb? De ce este aşa cum este? Nu ar fi bună nici ca poveste. Iubirea asta-i cam ciudată. de fapt, nu este ea ciudată, pe cât cum omul o arată. Iubirea-i astăzi o erată. E-un epilog mult prea olog. Ea este de fapt o prefaţă. Faţă...Faţă...Faţa ei... Revin totuşi la subiect, căci nu prea repede mă-ndrept spre ce-am de spus de fapt aici. Ascultă bine ce-am de spus: Femeie! Te-am iubit nespus de mult mai de demult. Şi m-am temut a te răni. Şi înţelege a privi prin ochii mei atât de sinceri. Până şi în minciună sinceri. Eu nu te-am plâns. Te plâng acum, la începutu-acestui drum. Eu ştiu că ai cătat iubirea, sau traiul bun, sau fericirea. De-o să insişti, le vei afla. Rămâne doar în mâna ta bucata ta din acest suflet. Acum chiar plâng. Ştiu că te doare. Pricepi? Te doare. Prin ceea ce ţi-am spus şi dat, trudind mereu am încercat să-ţi spun că viaţa e frumoasă. Să şti că şi tu ai o casă. Şi vei afla ce caţi demult. Eu ruga ştiu să ţi-o ascult. Ce-am zis, am zis, e de făcut în primul rând pace cu tine. Să şti că tot ţi se cuvine. Să crezi în firul tău de ie. Să cânţi precum o iasomie. Să plângi când viaţa e frumoasă. Să ştii că peste tot e-acasă. Să ştii că eşti mult prea frumoasă. Să vezi magia dimineţii. S-aprinzi mereu scânteia vieţii. Să ştii că te-am iubit murind. Să ştii că te-am iubit simţind. Şi-ţi mulţumesc acum. Ca la-nceputu-oricărui drum. Acum trăiesc. Iubesc. Şi nu am să mă mai opresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu