Plimbându-ne sub cerul liber
Ne ştergem obosiţi sudoarea.
Dar razele soarelui pier.
Din nori se-anunţă-n tunet ploaia.
E linişte ca de mormânt.
Până şi vântul se ascunde.
Şi de departe, de demult
Învie vremuri foarte crude.
Începem a căta în grabă
Un loc putin ferit de Domnul.
Uite un strop care ne-ntreabă:
„De ce vă temeţi voi de Domnul?”
Ploaia începe-a ropoti.
Ne pare-aşa de nemiloasă.
Însă-ntre noi mai sunt şi vii.
În ploaie ei încep să iasă.
Şi par aşa eliberaţi.
Mâinile sus şi le ridică.
Şi noi îi credem renegaţi.
Nouă încă ne este frică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu