De-un veac mai bine stă aici
Privindu-l îmi inspiră pică.
E-atât de calm, de liniștit.
Și nucul încă nu abdică.
Purtate-i sunt de vântul moale
Frunzele verzi ca apa mării.
Și frunzele simt relaxare
Acum în adiatul serii.
Pe cât sunt frunzele-i de fine.
Pe-atât trunchiu-i e zgrunțuros.
Și cuiuburi crengile-i susține.
Și trupu-i este un colos.
E-un simbol al eternității.
Și ne învață nemurirea.
El nu îi judecă pe alții
Când alții se mai pierd cu firea.
El șade linistit afară.
El se-mpletește cu alți arbori.
Și face să nu te mai doară.
Și viața o-ntreține-n scorburi.
El te ferește de furtună.
Te fură razelor mai calde.
Te poate-ascunde și de lună.
El este viu în zile fade.
El este nucul din grădină.
Și mă ascultă, povestește.
Îmi spune: „E o zi senină!”
Eu îl privesc. El mă privește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu